“Poeziile Mariei Mănucă sunt în mare parte de atmosferă, asumându-şi principiul enunţat mai de mult de G. Bachelard, conform căruia actul poetic  reprezintă o metafizică instantanee /…/ Semnificativ în aceste poeme este felul în care culoarea capătă o anume referenţialitate, într-un cod al clarificărilor lăuntrice, cu peisaje gata să divulge tainele <vechi> ale fiinţei /…/ Poezia aceasta  se hrăneşte din interjecţia culorii, din transcenderea instantanee a nuanţelor care se proiectează în noi, selectându-şi sentimente şi combustii imaginare. Tocmai această răsturnare de realuri, prin care densitatea de tonuri migrează spre trăiri şi cuvinte, face să existe această aventură lirică jubilativă, venită din perspectiva experienţei plastice, mereu dornică să smulgă  ceva din omonimia şi muzicalitatea lucrurilor” (Cristian Livescu).

          “În volumul Joc cu aşteptarea, pictorul şi poetul se despart: primul rămâne în atelier, celălalt coboară în sine şi descopere tulburarea seninului de altădată; în “clarul zilei”, se adună “drojdii indescifrabile”, iar vârstele, mâinile şi crengile sunt <sticloase>, o pendulare între zorii de zi şi înserare, între naştere şi pierdere. Maria Mănucă a lucrat întotdeauna în liric în zona clar-obscurului, tehnica de pictură e acum o dimensiune poetică asumată: <un triunghi de umbră> ascuns în fiinţă. /…/ Venezia profundis este unul dintre cele mai interesante şi substanţiale experimente lirice din stricta noastră actualitate literară” (Ioan Holban).

          “Maria Mănucă ne invită în zona clar-obscurului, destrămând forme şi estompând contururi, reamintindu-ne că pictorul şi poetul convieţuiesc în aceeaşi fiinţă, propunându-ne caligrafii delicate” (Adrian Dinu Rachieru).

          “Puritatea, emoţia şi prospeţimea asigură  valoarea estetică a poeziei. Maria Mănucă se înscrie în grila aceasta, la care adaugă ceva ce-i este strict caracteristic: intelectualizarea emoţiei”  (Nicolae Busuioc).

          “Ceea ce e definitoriu însă pentru întreaga <recoltă> poetică a Mariei Mănucă rămâne plasticitatea imaginilor, autenticitatea sentimentelor, erudiţia bine temperată prin motive, alegorii şi conotaţii folclorice sau mitologice, de sorginte livrescă” (Ilie Dan).

         “Poeta-pictor este în prezent într-o  formulă de expresie poetică esenţializată, prefăcând în poezie tot ce atinge şi apelând la o recuzită devenită modernă din alchimia versului descriind imagini, unele dintre ele suprapuse pictural-crepuscular, de vulcan sub tensiune /…/ Maria Mănucă afirmă o luciditate distinctivă. Prezentă în scrierile sale (ca şi în pictura sa), metafora cuprinde împreună cu pictoriţa  şi poeta ceea ce  înseamnă <surorile Morgana>. Eleganţa scrierii şi firescul ei cuceresc sensibilitatea şi judecata” (Ion Hurjui).

          “Poezia / Mariei Mănucă / e o adevărată fugă în la minor pe lângă o linie frântă gata să explodeze în culori de o rafinată ţinută, când devine orizont. Pentru că această linie frântă nu este altceva decât eterna noastră descoperire şi de multe ori chiar înfrângerea visului” (Emilian Marcu).
          “Departe de eventuale alunecări în capcanele poeziei feministe, de tentaţia unor efuziuni sentimentale, poezia Mariei Mănucă se înscrie în zona unui cogito bine temperat căutând şi relevând acele sensuri ale existenţei cu valoare definitorie” (Constantin Dram)