Marin Sorescu: Specializată în ce este mai greu, în portret, gen care nu se prea mai practică din cauza agresiunii tehnice fotografice şi poate şi din cauză că oamenii au devenit mai nesuferiţi, Maria Mănucă pictează aşadar chipul realităţii, sau realitatea în fel şi chip. Tablourile ei se ţin minte chiar detaşate de numele celor zugrăviţi. Se comunică acea sinceritate a emoţiei spontane, susţinută de lipsa de complexe, aş zice primitivismul culorilor, păstrate în registrul înfloririi maxime. Pasta e groasă, violentă, cere cuţit.
Pânza rămâne grea.

Dan Grigorescu: Maria Mănucă abordează cu precădere două genuri cu osebire dificile – portretul şi natura statică. Înzestrată cu un evident simţ narativ al armoniilor coloristice, ea ilustrează cu aplomb şi în acelaşi timp cu delicateţe vitalitatea tradiţiei picturale a şcolii ieşene, uşor de remarcat în toate detaliile construcţiei compozişionale.

Valentin Ciucă: Fire romantică prin substanţa unor elanuri vitale şi îndelungi reflecţii, Maria Mănucă nu se refugiază în pictură ca într-un fel de Eden terestru, ci aduce pictura spre noi, printr-un limbaj grav, cu sonorităţi de orgă. Lumina şi întunericul sunt elementele unui permanent dialog, misterios şi profund incitant, menit să exprime triumful luminii; lumina ca metaforă a binelui. Aspiraţia spre spiritual echivalează cu sensul unei existenţe.

            Radu Negru: Multe din lucrările Mariei Mănucă deschid o perspectivă culturală spre teme de meditaţie; ne redau o zonă din conul de umbră al personalităţii umane. Poezie intimistă şi tainică, şoptită, mărturisiri de credinţă într-o pictură fără declamaţii şi declaraţii sonore. O uşor aglutinată tristeţe în faţa râului vremii, a scurgerii timpului spre amurgul plin de umbre, tăinuite dureri în uitări de prelung gândite grisaje.

Gh. Macarie: Maria Mănucă are intuiţia spaţiului – noţiune cert şi complex definită în pictura sa. Nu e spaţiul matematizat geometric, impunând în şcolile de artă studiul perspectivei, ci un altul, dezvoltat în imaterial, dar fundamental diferit – un spaţiu al trăirii şi mărturisirilor.

Aurel Leon: Temperament de un lirism sever şi rece, lucid, Maria Mănucă respiră prin pictura sa o frumuseţe stranie; obsedată în lucrările ei de stăpânirea fizionomiei luminii; într-un fel cade lumina pe fresca mănăstirească, în alt fel sună lumina pe ştergarul de borangic de la iconostas. Maria Mănucă aspiră spre esenţa lucrurilor, ea căutând ambianţa sedusă de mister la graniţa cu fantasticul.

Claudiu Paradais: În naturile sale statice Maria Mănucă este atrasă de viaţa ascunsă a obiectelor pe care le portretizează. Portretele sunt de o mare profunzime psihologică, de o riguroasă analiză fizionomică şi o misterioasă comunicare.